Pana si aerul este incarcat cu amintiri...respir mai greu decat de obicei;privesc in jurul meu si simt cum totul ma apasa.

Fiecare copac,fiecare bloc,fiecare om ce trece pe vesnicul bulevard,toate imi sunt atat de cunoscute...fiecare zambet fals de pe fata presupusilor mei prieteni ma intristeaza.Am ajuns la stadiul in care pot recunoaste o privire inocenta,plina de bunatate sau un cuvant spus cu subinteles,menit sa-ti patrunda cat mai adanc in inima si sa te macine.

Lumea este complet diferita de felul in care o vedeam eu cand eram doar o fetita ce se juca cu papusile;sunt atat de multe persoane ce au impresia ca ma cunosc,dar adevarul este ca nimeni nu ma cunoaste cu adevarat,nimeni nu ma apreciaza pentru ceea ce sunt si, totusi, nu raman indiferenta nimanui.Daca stau sa ma gandesc, nici nu ar fi in regula sa cer cuiva sa ma inteleaga sau sa ma accepte asa cum sunt, deoarece deseori nici eu nu-mi inteleg anumite reactii.

Sunt nopti in care nu am puterea sa adorm...simt cum o lacrima de gheata se prelinge de pe obrazul meu fierbinte pe perna si incerc sa descopar sentimentele stranii ce se afla in sufletul meu: iubire? ura? nu...astfel de sentimente sunt prea puternice pentru o novice cum sunt eu.

Poate doar teama...cu siguranta exista un strop de teama ce imi intristeaza sufletul,dar totodata mi-l protejeaza de multa durere.